Zilele acesta foarte multă lume, pe diferite tonuri, mă întreabă: Sunteți cumva doamna care plânge la TV?

Da, eu sunt doamna care plânge la TV. De patru zile plâng lumea mă vede plângând pe sticlă şi fie plânge cu mine fie mă huleşte.
Adevărul este că de patru zile plâng nu numai pe sticlă, ci şi pe pernă, la birou, în trafic, pe stradă şi mai ales plâng când îmi strâng copiii în braţe pentru că, v-am mai spus, mezinul meu este un băieţel de 4 ani care seamană halucinant cu băieţelul devorat de câini. Când îl strâng în braţe pe Peche, viu şi neastâmpărat, îl simt şi pe copilul omorât  de câini şi las durerea morţii lui să mă cuprindă. Așa că plâng.

Sunt acuzată că joc un rol, că plâng la camere pentru glorie proprie. Mă uit la oamenii cu care sunt invitată să discut, să dezbat: o doamnă mignonă și cochetă de la o asociaţie pentru câini se lansează în explicaţii alambicate. Gesticulează și are un discurs articulat şi pasionat. Mă uit la dânsa şi mă minunez cum doamna raţionalizează uciderea unui copil de către câinii străzii. Fiinţa din faţa mea pare o zână din poveste dar vorbăria care curge din dânsa este dovada unei lipse totale de rațiune, emoție și decență. Doamna turuie în timp ce pe masa IML-ului legistul se cutremură din toate mădularele în faţa cadavrului lui Ionuţ, din care au rămas întregi doar tălpile, că restul trupușorului e ferfenițat de colții haitei de câini adoptaţi de colegi de-ai dânsei. Ea însă ne vorbeşte ciripind despre bugete, măsuri, expertize, sterilizare, reteritorializare şi altele iar eu plâng că nu înţeleg ce specie de animal e doamna asta şi mă doare atât de tare sufletul de groaza copilului acela mâncat de câini că-mi vine să o apuc de umeri şi să o scutur, să strig la ea: vino-ţi în fire cucoană şi închide gura! Închide gura și plângi pentru copilul asta!

Doamna se crede Zâna Câinilor dar ea este defapt Zâna Morții unui copilaș: ea se luptă pentru ca maidanezii să nu fie exterminați ci să fie sterilizați și adoptați iar cei neadoptați să fie reteritorializați (adică lăsați liberi iar pe străzi) – lupta ei a avut succes iar tocmai acești câini blânzi trecuți prin acest proces au devorat de viu un copil. Doamna pare să nu știe că orice animal oricât de blând are potențial de agresivitate – da, chiar și omul. Stau blândă și plânsă lângă femeia asta incalificabilă și mărturisesc că sunt tentată să-i demonstrez live că da, și omul are acest potențial. Dar mă abțin că doar sunt om nu câine și nu vreau decât să tacă și să plece nu să moară sfâșiata de un animal care nu știe să-și controleze agresivitatea.

Pe un alt post, un domn cu nume exotic de la o altă organizație similară cu nume și mai exotic, se repede turbat la oricine care îl întreabă despre vinovații pentru moartea lui Ionuț. Dacă Zâna de mai sus utiliza locvacitatea pentru a face dans de glezne în jurul adevărului dur – anume că politica și crezul dânsei sunt soluții tardive si că împotrivindu-se soluției exterminării a dus în mod direct la uciderea unui copil de către animale sălbatice în mijlocul capitalei – acest domn folosește agresivitatea. El se crede Martir al Câinilor dar este de fapt un Cioclu pentru copilul mâncat de câinii apărați de dânsul cu atâta agresivitate. Umanitatea din el a fost pur și simplu desființată de iubirea pentru câini – el în schimb se crede mai uman decât noi tocmai pentru ca iubește câinii mai mult ca pe copii.

Și dânsul turuie fără să şovăie, fără să-i tremure vocea. Și colega lui de cauză avea aceeași seninătate în negarea evidențelor – sunt de fiecare dată singura care plâng în studio. Restul oamenlior din platou sunt dârji, sunt acceptabili social şi prezentabili public. Şi brusc înţeleg că vorbăria ne va îngropa. Dacă am avea toţi curajul şi tăria să lăsăm durerea asta agonizantă să ne doară până în măduva sufletului poate am reuşi să fim cinstiţi cu noi înşine, să facem dreptate acestui copil și să nu mai hrănim câinii străzii cu carne de înger. Simt că dârzenia și vorbăria nu ne aduc îndeajuns de aproape de marginea prăpastiei în care trebuie musai să ne uităm și să ne îngrozim ca să schimbăm naibii direcţia. Trebuie să permitem emoției să ne readucă pe drumul ce drept –  simt că trebuie să ne bicium mintea fără milă cu imaginea copilului din care numai tălpiţele au rămas întregi până ce ne vine mintea cea din urmă şi puterea să o punem în practică. Că cei care vor și pot să vorbească mult și bine în aceaste zile sunt nebunii, sunt sociopații, sunt misantropii fără minte – în schimb, cei care plâng și își ascund fețele în mâini sunt cei cu rațiune și inimă de om în piept.

Oameni buni, sunt atâtea rele mari de care nu ne putem proteja copiii: bolile incurabile, psihopaţii, hazardul nemilos. Însă sunt și câteva rele mari de care îi putem apăra iar animalele sălbatice din oraș sunt unul dintre ele. Animalele în momentul în care nu sunt adoptate și ținute în casă sau curte împrejmuită sunt ANIMALE SĂLBATICE iar cateva dintre ele sunt ANIMALE DĂUNATOARE. Ca să înțelegem mai bine acest adevăr să luăm exemplu rozătoarele. Există rozătoare de companie (hamsteri, porcușori de guineea, etc.) și există rozătoare dăunătoare (șoareci, șobolani, etc.) pe care le EXTERMINĂM programatic și cu zero dezbatere prin procesul de deratizare deoarece sunt agenți de răspândire a bolilor și pot mușca, EXACT ca și câinii străzii. Culmea, și rozătoarele sunt cel puțin la fel de inteligente ca și câinii, cei pentru care se luptă haitele în două picioare ai căror doi reprezentanți de vază au fost descriși mai sus.

 

Consider că părinții lui Ionuț au avut dreptate să-i invite pe stimabilii primari si pe ONGistii ce se opun exterminării să meargă să le vadă copilul mort și mâncat de câini. Nu au avut niciunii curajul să meargă să privească oroarea în față și să-și recunoască vina apoi să plece în liniște din calea soluției. După grozăvia asta primarii trebuiau să-și dea demisia iar aceste asociații câinoase să-și facă harakiri organizațional și să nu-și mai arate fața. În schimb, ambele categorii de vinovați ne sfidează cu vorbăria lor goală.

 

Din păcate, constat că Vânătorul cel Bun nu a venit încă – Președintele deși a ieșit rapid public nu a acționat instantaneu ci a cerut imperios Guvernului să ia o decizie. Guvernul, prin vocea Prim-ministrului cere și el imperios Parlamentului să ia o decizie. Primarul Oprescu în loc să-și dea demisia se înfurie patetic când e tras la răspundere și în loc să-și mai spele din sângele lui Ionuț de pe mâini începând exterminarea câinilor, cere bucureștenilor să ia o decizie prin ditamai referendumul peste o lună de zile. Repet: peste o lună de zile. Timp berechet să mai hrănească câinii vagabonzi cu carne de copil.

 

NU avem bărbați de stat – avem lași care fac joc de glezne prin vorbărie multă și arată cu degetul unii către alții: fă tu că eu nu vreau să pierd voturi! ba nu, fă tu, că nici eu nu vreau să pierd! Stimabilii preferă să fie politicieni populari și bărbați nevolnici. Vor să fie Prințul din Poveste nu Vânătorul cel Bun. Ei bine da, e o alegere: Prințul cel Bun umblă după mâna Prințesei, Vânătorul cel Bun salvează o fetiță și o bunică din colții lupului. România nu e tărâmul de poveste cu prinți și prințese, e cel cu bunici și copilași de rând care sunt atacați și mâncați de lupi. Nu avem nevoie de prinți avem nevoie de vânători.

 

Vreau sa văd un om din rândul celor cu putere de acțiune în țara asta care după ce a privit oroarea în față și a plâns cu lacrimi amare pentru viața irosită și moartea în chinuri a lui Ionuț se ridică de pe scaun și zice: de azi am început curățarea României de câini fără stăpân prin exterminarea masivă și rapidă a tuturor celor care nu sunt adoptați sau recuperați în termen de 3 zile contra unei taxe de adopție/recuperare de 100 de lei. Punct. Să nu ceară referendum, să nu facă dezbatere ci doar să facă ce trebuie făcut. Și după ce va curață România de câini să continue exterminarea constantă a tuturor câinilor prinși pe stradă și ne-adoptați/recuperați în 3 zile contracost.

 

3 zile sunt suficiente pentru orice stăpân iubitor care și-a pierdut câinele să-l caute și să-l găsească dacă a fost prins și dus la adăpost, Și este obligatoriu ca adopția/recuperarea să coste BANI minim 100 de lei așa cum costă și recuperarea mașinii ridicate pentru că a fost parcată neregulamentar. Motivele pentru care trebuie să coste sunt simple:
1. ca să le reamintească acelor stăpâni al căror animal potențial periculos (nu există câini blânzi, orice câine are potential de agresivitate) a scăpat de sub controlul lor că trebuie să facă tot posibilul ca altădată să nu le mai scape.
2. ca acelor iubitori de animale care doresc să adopte sincer să le fie reamintit că a avea un animal de companie costă și că trebuie să dovedească măcar simbolic că posedă capacitatea de a întreține un câine.
3. ca acelor iubitori de animale care doresc să adopte doar pe hârtie să le vină mai greu să dea cu subsemnatul și apoi să dea drumul câinilor pe străzi, declarând că au conștiința curată când aceștia mușcă sau omoară copii ieșiți la joacă.

 

Dacă acest om nu există în România ca să se ridice și să FACĂ cele de mai sus NU AVEM SPERANȚĂ și trebuie să acceptăm cu toții că trăim alături de animale sălbatice urbane și să ne apărăm fiecare copiii, fiecare cum poate.

 

Mulți au zis zilele acestea, ridicând din umeri a neputință că noi românii suntem bătuți de soartă de ni se întâmplă asmenea grozăvii. Eu vin și spun că noi românii nu suntem bătuți de soartă ci ne batem singuri soarta cu cuie pe cruce ca pe urmă să ne căinăm la umbra crucii și să vorbim mult, prea mult.

 

Nu pot decât să sper că vom tăcea odată din gură cu toții, vom plânge amarnic pentru copilașul asta până ne vom resuscita rațiunea și simțirea iar apoi ne vom ridica și vom face ceea ce trebuie făcut.