Azi, în Bucureşti, un copil de 4 ani a fost mâncat de câini. Fratele lui de 6 ani a reuşit să scape doar cu o muşcătura la picior. Erau lângă un parc din centru, ieşiti la plimbare cu bunica.

Am şi eu un copil de 4 si unul de 6 ani. Şi noi ieşim în parc. Şi azi, 02.09.2013 nu ma pot gândi decât la ce rămâne dintr-un copil de 4 ani după ce îl mănâncă câinii?

Întrebarea asta nu-mi dă pace pentru că am şi eu unul de 4 ani şi e o mână de om. Are 1 metru înălţime şi 15kg, are steluţe în ochi şi gropiţe în obraji. Uitându-mă la el cu ştirea asta în minte, mă loveşte o altă întrebare care mă zguduie din ţâtâni: Oare cum se simte un copil de 4 ani în timp ce îl mănâncă câinii? Oare cât de mare îi e mirarea că nişte animale furioase rup din el şi nimeni nu-l ajută? La durerea şi frica lui nici nu am curajul să mă gândesc – mă gândesc numai la mirarea lui cea mare lui când în conștiința lui de 4 ani realizează că totuşi, lupul din poveste există; şi că nimeni, nici frăţiorul, nicimama nici tatăl şi nici bunica lui nu îl pot apăra. Şi nici măcar Vânătorul cel Bun.

 

Mă cutremur când văd pe ecran bunica al cărei nepoţel tocmai a fost mâncat de câini – are părul alb şi nici nu plânge – e şi ea mirată şi poate că e mai bine că e aşa pentru că după ce-i va trece mirarea va veni durerea şi vina. Mă cutremur pentru că arată exact ca o bunică bună. E acuzată că a scăpat copiii din ochi şi că e responsabilă de moartea nepoţelului.

Şi copiii mei de 4 şi 6 ani au o bunică cu părul alb care iese cu ei în parc – şi ea îi scapă din ochi câteodată, pentru că, ce să-i faci, băieţii de 4 şi 6 ani fug mai repede decât o bunică de 60 ani. Şi mie, şi tatălui lor ne scapă câteodată din ochi dar cel mai rău lucru la care mă pot gândi ca li se poate întâmpla este că dă maşina peste ei. Eu nu fac parte din generaţia de mame a căror teamă cea mai mare era că le mănâncă lupii din pădure copiii. Ştiu că timp de milenii asta a fost temerea cea mai mare a mamelor din lume. Dar eu trăiesc la oraş, în mileniul 3, şi temerile legate de pericolele care îi pasc pe copii nu includ posibilitatea de a-mi fi devoraţi de animale sălbatice.

 

 

Astăzi, plângând de furie la auzul acestei veşti, am fost invitată în studioul Realitatea TV ca să comentez. M-am dus pentru că voiam să spun ceea ce trebuie spus şi mai ales ce trebuie făcut: că trebuie să exterminăm câinii fără stăpân pentru a ne proteja copiii. O solicitare simplă din sufletul unei mame care are încă norocul să-şi strângă copilul de 4 ani în braţe în timp ce alta nu mai poate pentru că i l-au mâncat câinii lângă parcul de joacă. M-am dus să spun simplu şi direct că aceasta nu e o situaţie în nuanţe de gri ci una în alb şi negru, că nu e o dezbatere, că nu putem dezbate despre viaţa unui copil versus viaţa unui câine. Emoţionată şi cu lacrimi în ochi şi ştiind cât de preţios e orice minut de TV, mi-am început pledoaria. Aveam o şi o hârtie în faţă pentru că îmi era teamă să nu mă pierd din pricina emoţiilor pe care dealtfel nu mi-a fost jenă să le arăt. După 2 propoziţii spuse cu greu printre lacrimi, vocea fermă şi profesionist-alarmată a moderatoarei a intervenit şi a grăit următoarele cuvinte: Ne cerem scuze, avem un Breaking-news: DIICOT cere aviz pentru începerea urmăririi penale în cazul lui Videanu şi Vosganian, după care a preluat fără să clipească o legătură în direct de la DIICOT.

 

În acel moment am înţeles că nu avem nicio şansă. M-am ridicat de pe scaun, mi-am scos microfonul şi am părăsit studioul. Deobicei nu am orgolii televizistice şi nici nu sunt bolnavă de ‘sticlă’; înţeleg regulile jocului, ei mă cheamă ca să aibă ce filma, eu mă duc să transmit nişte mesaje pe care cred că e bine şi util să le transmit. De 3 ani fac meseria asta de ‘santinelă a mamelor’ pe la televiziuni: ajung la timp în studio, aştept cuminte să ia breaking-newsuri, las interlocutorii să vorbească şi moderatorii să întrebe.

 

Dar azi, când plângeam pentru prima oară în direct având în minte întrebarea despre ce simte un copil de 4 ani când e mâncat de câini, pur şi simplu nu am putut să concept că această televiziune mă pune pe ‘hold’ ca să informeze populaţia despre DIICOT. Am luat decizia să refuz să fiu un clovn TV pentru o televiziune care, da, cinste lor, are ştiri de ultimă oră dar care nu are etică profesională şi, mult mai grav, nu are suflet. Cred că majoritatea românilor nici nu ştiu ce înseamnă DIICOT şi nici că le pasă de soarta politicienilor noştri de carton. Dar cred că le pasă de copiii lor şi de faptul că aceştia pot fi mâncaţi de vii de câini, ziua în amiaza mare, în centrul Bucureştiului.

 

Azi am realizat că ştirea şi întâmplarea din studioul de azi reprezintă miezul ororii care cangrenează ţara noastră: suntem o ţară care permite să ne fie mâncaţi copiii de câini pentru că avem mereu alte chestiuni mai importante de făcut. Asta e definiţia României. Ceea ce s-a întâmplat azi nu e un accident – e o consecinţă inevitabilă a unei probleme cunoscute pe care refuzăm să o rezolvăm de aproape un sfert de secol şi, da, a unui breaking-news mereu despre alt subiect, mereu mai important.

 

Aş vrea deci în această scrisoare să spun ceea ce nu am mai dorit să spun în studioul Realitatea TV pentru că ei au considerat de cuviință că știrea despre DIICOT este mai importantă.

 

Aş vrea să întreb unde sunt marii bărbaţi de stat care trebuie să ne protejeze? Cu riscul că îmi voi supăra colegele din organizațiile feministe, aş vrea să recunosc public că da, eu sunt o feministă, dar sunt o feministă de catifea şi în faţa lupilor nu vreau decât să-mi ţin copiii în braţe în timp ce vânătorul cel bun, brav şi ţintaş, îi împuşcă înainte de a-mi mânca pruncii.

 

Vreau sa ştiu unde era Primarul General al Capitalei cel în responsabilitatea căruia intra în mod explicit să ne protejeze de câinii vagabonzi când acest prunc era mâncat de lupi în crucea zilei, în mijlocul oraşului? Nici nu mă interesează cum îl cheamă sau ce culoare politică este, azi el are mâinile pătate cu sângele unui copil de 4 ani mâncat de câini. Azi nu a avut decenţa să îşi dea demisia. Poate mâine, deşi sunt slabe speranţe.

 

Unde sunt primarii de sectoare, cei în responsabilitatea cărora intra în mod implicit să ne protejeze copiii de cîinii vagabonzi când acest prunc era mâncat de lupi în crucea zilei, în mijlocul oraşului ? Nici nu mă interesează cum îi cheamă sau ce culoare politică au, azi ei au mâinile pătate cu sângele unui copil de 4 ani mâncat de câini. Azi nu a avut niciunul decenţa să îşi dea demisia. Poate mâine, deşi sunt slabe speranţe.

 

Unde e Preşedintele României, un om care a fost Primar General şi care aproape că pusese mâna pe puşcă atunci ca să ne apere de lupii urbani dar care a şovăit şi a cedat în faţa presiunilor unei actriţe sclerozate din Franţa aterizată în România cu veleităţi de Maica Teresa a câinilor? Azi el are mâinile pătate cu sângele unui copil de 4 ani mâncat de câini.

 

Dar pentru că el a fost totuşi cel pe care l-a părăsit curajul ceva mai târziu decât pe ceilalţi, azi nu mă uit la mâinile lui pătate de sânge ci vreau să mă uit în sufletul lui de bărbat şi să îl rog ca de la femeie la bărbat:

 

Dle. Traian Băsescu, aveţi o nepoţică mică, sănătoasă şi frumoasă. V-aţi pozat cu ea în braţe şi ştiu că acea copilă micuţă şi caldă v-a încălzit sufletul. O să crească repede şi sper să fie la fel de frumoasă şi sănătoasă şi iubită cum este azi când de-abia s-a născut. Timpul însă trece repede şi cum spuneam o să crească şi o să facă 4 ani; va fi o mică domnişoară cu steluţe în ochi şi gropiţe în obraji şi o veţi iubi la nebunie. Vă rog, de dragul ei şi al tuturor copiilor de 4 ani din ţara asta (mai puţin unul pentru care e prea târziu) puneţi Dle. Băsescu mâna pe puşcă şi apăraţi-ne de lupi. Este rolul primordial al oricărui bărbat adevărat în lumea asta. E un rol simplu dar dificil. E simplu deoarece nu trebuie decât să daţi un decret – e totuşi o problemă de siguranţă naţională. E dificil deoarece trebuie să vă bateţi cu pseudo-iubitorii de animale din ţara asta sucită.

 

Domnule Preşedinte, ca să deveniţi Vânătorul cel Bun e nevoie de curaj, e nevoie de putere dar mai ales e nevoie de dragoste oţelită prin groaza ideii ca putem pierde ce iubim mai mult pe lume. Timp de milenii taţii s-au achitat cu bărbăţie de acest rol sau măcar au murit încercând. Sunteţi tată şi de câteva zile sunteţi bunic. Va implor faceţi un crud exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă că este 2018. V-aţi încheiat mandatul prezidenţial de 4 ani şi acum sunteţi doar un bunic fericit, în parc cu nepoţica de 4 ani, aşa cum aţi spus deja că veţi fi. Închideţi ochii şi imaginaţi-vă că v-o mănâncă de vie câinii. O sfâşie şi ea strigă după Vânătorul cel Bun. Dar nu puteţi să o salvaţi pentru că acum nu sunteţi decât un bunic iar pe vremea când aţi fi putut fi Vânătorul cel Bun aţi şovăit şi aţi lăsat politica să va stea în cale.

Dle. Preşedinte, mai aveţi un pic de timp: oare aveţi bărbăţia să fiţi Vânătorul cel Bun care ne salvează copii de colţii lupilor?