Eu sunt doamna care plânge

Zilele acesta foarte multă lume, pe diferite tonuri, mă întreabă: Sunteți cumva doamna care plânge la TV?

Da, eu sunt doamna care plânge la TV. De patru zile plâng lumea mă vede plângând pe sticlă şi fie plânge cu mine fie mă huleşte.
Adevărul este că de patru zile plâng nu numai pe sticlă, ci şi pe pernă, la birou, în trafic, pe stradă şi mai ales plâng când îmi strâng copiii în braţe pentru că, v-am mai spus, mezinul meu este un băieţel de 4 ani care seamană halucinant cu băieţelul devorat de câini. Când îl strâng în braţe pe Peche, viu şi neastâmpărat, îl simt şi pe copilul omorât  de câini şi las durerea morţii lui să mă cuprindă. Așa că plâng.

Sunt acuzată că joc un rol, că plâng la camere pentru glorie proprie. Mă uit la oamenii cu care sunt invitată să discut, să dezbat: o doamnă mignonă și cochetă de la o asociaţie pentru câini se lansează în explicaţii alambicate. Gesticulează și are un discurs articulat şi pasionat. Mă uit la dânsa şi mă minunez cum doamna raţionalizează uciderea unui copil de către câinii străzii. Fiinţa din faţa mea pare o zână din poveste dar vorbăria care curge din dânsa este dovada unei lipse totale de rațiune, emoție și decență. Doamna turuie în timp ce pe masa IML-ului legistul se cutremură din toate mădularele în faţa cadavrului lui Ionuţ, din care au rămas întregi doar tălpile, că restul trupușorului e ferfenițat de colții haitei de câini adoptaţi de colegi de-ai dânsei. Ea însă ne vorbeşte ciripind despre bugete, măsuri, expertize, sterilizare, reteritorializare şi altele iar eu plâng că nu înţeleg ce specie de animal e doamna asta şi mă doare atât de tare sufletul de groaza copilului acela mâncat de câini că-mi vine să o apuc de umeri şi să o scutur, să strig la ea: vino-ţi în fire cucoană şi închide gura! Închide gura și plângi pentru copilul asta!

(mai mult…)

Scrisoarea unei Mame către Vânătorul cel Bun

Azi, în Bucureşti, un copil de 4 ani a fost mâncat de câini. Fratele lui de 6 ani a reuşit să scape doar cu o muşcătura la picior. Erau lângă un parc din centru, ieşiti la plimbare cu bunica.

Am şi eu un copil de 4 si unul de 6 ani. Şi noi ieşim în parc. Şi azi, 02.09.2013 nu ma pot gândi decât la ce rămâne dintr-un copil de 4 ani după ce îl mănâncă câinii?

Întrebarea asta nu-mi dă pace pentru că am şi eu unul de 4 ani şi e o mână de om. Are 1 metru înălţime şi 15kg, are steluţe în ochi şi gropiţe în obraji. Uitându-mă la el cu ştirea asta în minte, mă loveşte o altă întrebare care mă zguduie din ţâtâni: Oare cum se simte un copil de 4 ani în timp ce îl mănâncă câinii? Oare cât de mare îi e mirarea că nişte animale furioase rup din el şi nimeni nu-l ajută? La durerea şi frica lui nici nu am curajul să mă gândesc – mă gândesc numai la mirarea lui cea mare lui când în conștiința lui de 4 ani realizează că totuşi, lupul din poveste există; şi că nimeni, nici frăţiorul, nicimama nici tatăl şi nici bunica lui nu îl pot apăra. Şi nici măcar Vânătorul cel Bun.

Mă cutremur când văd pe ecran bunica al cărei nepoţel tocmai a fost mâncat de câini – are părul alb şi nici nu plânge – e şi ea mirată şi poate că e mai bine că e aşa pentru că după ce-i va trece mirarea va veni durerea şi vina. Mă cutremur pentru că arată exact ca o bunică bună. E acuzată că a scăpat copiii din ochi şi că e responsabilă de moartea nepoţelului.

Şi copiii mei de 4 şi 6 ani au o bunică cu părul alb care iese cu ei în parc – şi ea îi scapă din ochi câteodată, pentru că, ce să-i faci, băieţii de 4 şi 6 ani fug mai repede decât o bunică de 60 ani. Şi mie, şi tatălui lor ne scapă câteodată din ochi dar cel mai rău lucru la care mă pot gândi ca li se poate întâmpla este că dă maşina peste ei. Eu nu fac parte din generaţia de mame a căror teamă cea mai mare era că le mănâncă lupii din pădure copiii. Ştiu că timp de milenii asta a fost temerea cea mai mare a mamelor din lume. Dar eu trăiesc la oraş, în mileniul 3, şi temerile legate de pericolele care îi pasc pe copii nu includ posibilitatea de a-mi fi devoraţi de animale sălbatice.

(mai mult…)